Cautare Google

Poem irlandez pentru vioară și suflet



       Spectacolul prezintă amintirea ultimei nopți petrecute de Martin alături de marea sa dragoste, Catherine, care încearcă din răsputeri să uite și să-și accepte trecutul, dar pe care dezamăgirile și boala o răpun.
       Cele două personaje nu pot fi cuprinse într-o categorie anume. Catherine și Martin trăiesc într-un vârtej continuu de emoții. Sunt cei doi intelectuali ajunși la marginea societății care încearcă să se salveze prin însăși frumusețea naturii umane, la fel cum tot ei sunt Bărbatul si Femeia care se caută, se găsesc și se îndepărtează neîncetat sau umbrele pentru care viața și moartea se confundă adesea. De fapt, acesta este și motto-ul piesei: "Dar, in definitiv, noi suntem morți deja, nu-i așa?". Ei reușesc să treacă de la entuziasm la tristețe adâncă, de la momente de tandrețe, la cele de ură, arătând, încă o dată, căt de fragile sunt limitele existenței. Iubirea și disperarea sunt trăite cu aceeași voluptate, iar publicul ajunge să se alăture personajelor pe acea "alee întunecată și rece", recunoscând în povestea lor propriile bucurii, slăbiciuni, întrebări...
       Textul are o frumusețe simplă si seducătoare pe care regizorul a ales să o transmită sincer, fără artificii, emoțional. Singura determinare spațială o realizează ziarele împrăștiate pretutindeni pe scena și care accentuează dureros ideea de lipsă, de gol. Abisul fizic este secondat de căderea spirituală pe care cei doi încearcă să o evite - unul prin celălalt, unul pentru celălalt. Poate tocmai de aceea, poezia iubirii, relația conflictuală cu timpul, dar mai ales căutarea disperată a identității transformă spectacolul într-o parabolă existențială.